Verandă la Piaţa Chibrit* (Arhitext Nr.1/2013)

   

Proiectul nostru nu este un proiect de locuințe. A fost de la bun început un exercițiu de gândire a unei locuiri colective. Undeva pe Calea Griviței, între fabrici și depouri abandonate din cărămidă, căi ferate, case cu viță‑de‑vie ascunse de blocuri socialiste înveselite cromatic, benzi de verande‑termopan, tarabe ad‑hoc, câini vagabonzi, cotloane de joacă, claxoane de mașini, clopote de biserici și sunetul discret al străzilor pierdute între grădini patriarhale.

LOCUIRE – O schița cu situații și personaje  aproape caragialiene. La începutul studiului, după șiruri nesfârșite de întrebări fără răspuns, ne‑am uitat în curtea noastră personală, de fapt, în curtea blocului. Pentru noi, locuirea colectivă înseamnă «la bloc». Din propriile trăiri și amintiri, studii și povești, am încercat să creionăm o imagine a unui bloc de apartamente socialiste.  Aparent aceeași structură riguroasă și ne‑generoasă, este transformată, răpusă și supusă, generând o varietate aproape incredibilă. Frizeria din baie, chinul urcării dulapului pe casa scării, sufrageria sufocată de mobile, bradul de Crăciun prea mare pentru înălțimea standard, discuția peste balcon, vecinii care stau la bere în spatele blocului, câinele protejat al scării, sculele din balcon, sunt toate situații intrate în memoria colectivă.

Geamlâcul. De aici încolo, întrebarea a fost cum am putea locui mai bine de atât. Cum ne‑ar plăcea nouă să locuim, urban și colectiv, în Bucureștiul de acum? Atunci am redescoperit spațiul fascinant al verandelor închise. Locuirea dinainte de bloc, mediată,  transparentă. Geamlâcul bucureștean prin ale cărui ochiuri mici de sticla se întrepătrund casa, curtea și strada, o extensie a camerelor spre exterior. Aparent uitat de producția de arhitectură, am găsit în acest spațiu al verandei armistițiul între o locuire individuală împlinită, constrângeri urbane, transparență și intimitate.

Veranda devine spațiul principal al casei tale, care strânge laolaltă toate activitățile cotidiene. Celelalte camere devin doar nișe funcționale, care, prin dimensiunea restrânsa, îndreaptă locuirea spre verandă.  Este conturată, în partea de jos, de un corp de mobilier continuu, iar deasupra, de etajere. Acolo se adună toate lucrurile din casă, înșirate, devenind chiar ele un filtru al intimității. Acolo, familia gătește, mănâncă, povestește, citește, se joacă, dansează si privește ploaia care se scurge pe tâmplăria delicată, sau curtea din mijloc în care se aud strigăte de copii.

Din București. Locuințele‑verandă se orientează după soare și stau împreuna  pe un parter‑soclu care se raportează la spațiul protejat al fundăturii, la piața din coltul străzii, la porticul comercial, la grădina intimă, la cărămida nuanțată și oțelul frumos îmbătrânit ale Griviței Roșii. Orașul însuși ne‑a ajutat să îi găsim un mod de locuire potrivit.

Frumusețea unui demers. Începând de la gândirea locuirii, am pendulat aproape obsesiv între scara mica a unei unități de locuire și scara orașului. Între cele doua, am învățat din istoria locului, povești și legende, machete la scări diferite, plimbări prin București, detalii de tâmplărie, structură, geamlâcuri ascunse și hale de cărămidă. Studiul urban și detalierea tehnică, atât de tranșant definite în tema proiectului ca faze distincte, nu s‑au desprins în mințile noastre de poezia locuirii, ajutându‑ne sa îi dăm o formă plină. Lucrurile s‑au legat în pași mici, gândindu‑le mereu împreună.

*Autori: Laura Cristea, Cristina Popescu studente ale Facultății de Arhitectură din cadrul Univeristății de Arhitectură și Urbanism «Ion Mincu», București. Proiect notat cu nota 9,5 în anul 2012.